Criticile negative la adresa revistei part II Rufus T. Firefly din Roundhill

Ei, acuma-i acuma. Ce avem aici e un caz ceva mai special al blogosferei romanesti in sensul ca avem de-a face cu un mic Kant (deci trebuia sa scriu kant si chiar can't) rocker si, cel mai probabil, mare amator de faze si stiinte reale(daca doamne fer' a terminat filosofia e si mai nasol pt el deoarece inseamna ca e doar un surogat de asa ceva...un "wanna be" frustracios...). Un mic Kant deoarece foloseste o specificitate a filosofului din Königsberg - si anume, tipul discuta exclusiv in metafore si comparatii metodologice:

1."PS: apropo de titlu, sa stitzi ca nu m-am facut un snob pretentzios inca. Titlul parodiaza parafrazeaza o noua revista “cu sectziune pe metal” care mi-a confirmat dintr-un foc doua teorii: 1. ambitzia in sine nu e o virtute 2. cultura fara inteligentza si simtz al proportziei care sa o directzioneze ii ca o arma folosita fara manual de instructziuni. In acest articol (si nu numai) se poate vedea ce se intampla cand kalashnikovul itzi explodeaza in maini. Habarnam cine e individul, dar e sublim si merita impartasit."

2. "Lumea nu reactioneaza negativ pentru ca nu stie unde sa incadreze analiza discursului, ci pentru ca analiza discursului nu pastreaza proportiile din discurs. E ca si cum ai folosi un microscop sa vezi o macara. E ca si cum ai folosi o subelnita in cruce, sau dreapta – daca va deranjeaza subtilitatea crestina(subtilitate folosita in sensul comentariului de deasupra) pentru un alt tip de suruburi – doar trudesti enorm pentru a zgaria sau deforma suruburile, dar nu reusesti sa separi clar intelesurile."

(http://udrishte.wordpress.com/2009/08/22/intellectualizing-stoner/)

3."Umberto Eco nu e un mare scriitor, n-a fost niciodata. Romanele lui sunt mijloace de defulare a eruditziei acumulate in faimoasa lui bibliotecoaie, in special din tomuri medievale pe diverse teme. Personajele vorbesc toate cu vocea autorului, sunt pretexte pentru show-off-ul erudit al lui Eco, poarta incontinuu discutzii in care arunca tone de informatzii istorice. Orice incercare serioasa de a analiza personajele sale e sortita ridicolului, ar fi o chestiune de tras cu tunul dupa mushte, asemanator cazului sublimei revistei waterytimes, unde se pot citi comentarii literare minutzioase, filosofice, crancene… la versurile trupei Lake of Tears. De fapt nici criticii nu-l iau in serios. Din ce am observat, atitudinea generala e de indulgentza amuzata, ceva in genul: io-te semiologul, iar se joaca de-a scriitorul. Iar Eco asta si face cu romanele sale: semiologie aplicata, cum ar veni. Fara sa-i pese prea mult de dimensiunea literar-estetica a sutelor de pagini pe care le scrie." (http://udrishte.wordpress.com/2010/11/25/eco-luomo/)

Fiti putin atenti numai la modul in care isi construieste argumentele (plasate undeva intre metafora si comparatie): TUNUL, MACARAUA, KALASHNIKOVUL...mai lipsea tancul, spargatorul de gheata si torpila - asadar chestii mestesugaresti hardcore,in stil german autentic (Die Krupps sau Rammstein - ma refer la fabricile germane din timpul razboiului, nu la formatiile de muzica atit de populare azi.)Ce mai, un spirit german autentic, trainic si (solid in gindire) acest Rufus...

Bun, problema cu baietii astia cu sinus si cosinus si paranteze patrate in cap e intoteauna foarte usor de rezolvat cind te afli in duel cu ei pe terenul (alunecos pt ei) al filosofiei si literaturii si n-ai nicio sansa in fata lor cind se pun pe tapet probleme reale.
Din pacate pentru el, aici s-a lasat "se-dus" de mirajul nisipurilor miscatoare din opera lui Eco&co si s-a bagat intr-o zona in care chiar nu are nici o sansa - decit aceea de a stirni putin amuzamentul (asta nu fara a fi, ca si colegul Biro - foarte simpatic si placut la lectura - deoarece, asa cum spuneam, azi, cazurile de mestesugari si artizani metodologi sunt rare si inca si mai rare sunt cele care au indrazneala simpatica sa se bage si in alte teritorii decit cele consacrate lor prin traditie si forta lucrurilor si a obiceiurilor). Oricum, contactul cu ei e (zic) totusi bine venit si folositor - poate mult mai folositor decit cu un alt literat si filosof distilat si fleoscait de propeiile-i metafore.

Dar s-o luam de unde am inceput - si anume, comparatia cu Kant - care nu e deloc gratuita. Tocmai m-am intors de la Munchen unde am avut ocazia sa lecturez si ceva exegeza total necunoscuta bibliotecilor romanesti si de unde am aflat chestii inedite (dar foarte graitoare)din istoria "zbuciumata"(adica zbu-CIUMATA)a filosofiei occidentale. Astfel, Kant nu e atit de neamt pe cit se crede, e de fapt (la originile sale) un scotian get-beget al carui nume chiar era Can't si care a fost germanizat in Kant. Familia sa a fost astfel botezata de concetatenii cu care si-a impartit habitatul inainte de migrarea spre landurile germane tocmai datorita caracterului lor incilcit, sucit (kakanar cum s-ar spune azi in Romania manelista) si destul de neplacut, psihotic si nepractic de a rezolva problemele sau de a pune problema in viata - lucruri reflectate de altfel din plin, mai apoi, in "stilul" oripilant (pentru un eseist elegant) si mizerabilist-macerant al Criticii Ratiuni Pure - carte fantastica de-a dreptul la nivelul ideilor si a sistemelor pe care le intemeiaza si le aseaza pe temelia lor ontologica corecta dar abominabila si masacratoare la nivelul stilului - e scrisa de parca iti intra cineva cu roaba in casa (ca sa continui seria tunului, macaralei si a kalashnikovului initiata de Rufus) si-ti da cu grebla prin creier, pe birou si prin vitrina pretinzind ca sterge praful si lustruieste supra-fetele respective.

Problema e ca, din cauza "stilului" folosit toti filosofii si teoreticienii mei prefereti au avut o problema(serioasa) cu el:

Humboldt: Humboldt era mare fan al metaforei comunicarii ca act sexual. El sustinea ca atunci cind doi oameni comunica ei isi lasa reciproc - unul in uterul celuilalt (UTERUL fiind in viziunea lui o chestie foarte complexa formata din minte si suflet)un continut germinativ ce va creste impregnindu-se cu calitatea organicitatii receptorului si va cistiga totodata o viata organica proprie, independenta de cei doi participanti la conversatie care l-au sadit in the first place (normal, daca era o conversatie intre mai multe persoane - era o orgie in toata regula sau, cel putin un sex in grup). Apoi, aceasta fiinta independenta "se naste" - precisely, atunci cind ideea ajunge la o suficienta maturitate si independenta in mintea receptorului cit sa treaca din reteaua lui neuronala intr-o carte in toata puterea cuvintului ... si aici intervine o tema romantica draga tuturor: cartea ca copil aruncat in lume si care capata un destin propriu si separat de al autorului ei. Desigur, acesta (autorul) isi mai manifesta ici si colo cit de cit parentajul (dind indicatii de lectura prin interviuri si altele din astrea)- dar cartea e finalmente si esentialmente libera sa-si asume propriul destin, intr-o mai mare sau mai mica conformitate cu patronajul initial al autorului/creatorului ei.
Ei bine, auzind povestile astea cu sexul si comunicarea, Herr Kant - om serios si incheiat pina la ultimul nasture...al Spiritului desigur :), a racnit sus si tare si cu raceala si otelirea lui Bismarck la catedruta lui din Königsberg: "Nici nu se discuta!"

Nietzsche: E celebrul pasajul din Amurgul Idolilor in care il ia la misto si chiar il desconsidera pe Kant, numindu-l "un crestin siret si parsiv", acuzindu-l ca, prin stilul sau intetionat fortat inspre o alura stiintifica a discursului - a urmarit de fapt o chestie total nedemna de un om de stiinta, si anume aceea de a-l legitima pe Dumnezeu (in ochii reticenti ai comunitatii stiintifice) prin teoriile-i despre autenticitatea existentei Sublimului.

William James: Acesta din urma l-a desconsiderat total spunind ca a facut mai mult rau decit bine filosofiei si ca ar fi bine ca filosofia secolelor urmatoare sa-l ocoleasca de-a dreptul sau sa-l preia din variantele exegetice mult mai clare si mai placute la lectura si ca, a-i adopta sau a-i aprecia stilul mizerabil - va fi, ultimalmente, falimentul absolut al filosofiei pe scena publica...o uritenie care-i va face pe oameni sa urasca filosofia, sa o asocieze cu exprimari incilcite si monstruoase si sa li se faca greata de carentele greoaie si imbicsite ale discursului ei.

Kant n-a avut de altfel deloc o presa buna si degeaba s-a suparat si pe celebra recenzie Garve-Fedder deoarece, faptul ca oamenii aia si-au sucit in fel si chip mintile incercind sa reuseasca sa inteleaga ceva din Critica Ratiuni Pure - dar fara succes - E IN TOTALITATE VINA LUI SI A STILULUI IN CARE A "REUSIT" SA-SI SCRIE CARTEA...Un bun filosof trebuie sa fie si un bun stilist si nimeni (nici macar el!!!) nu poate "fenta" chestia asta...

Ei, unde a pierdut practic Kant meciul? La capitolul stil. Orice om deschide orice carte cu o anumita naivitate a entuziasmului si anume, sperind la o placere a lecturii. Foarte putini au stomacul necesar pentru a digera oua clocite (cum spunea Gheorghidiu in Ultima Noapte de Drahoste, Intiia Noapte de Razboi)si a-si sacrifica sensibilitatile si fragilitatea si subtilitatea sperantelor interioare si a continua, de dragul greutatii unor idei, o lectura care le strica buna dispozitie...

Iar MARELE NEAJUNS AL UNEI CARTI SCRISE asa cum e scrisa Critica Ratiunii Pure e acela ca permite doar o lectura in Litera cartii, nu si una in Spiritul cartii. Iar acesta e un handical ontologic pe care nu toti cititorii il pot trece cu vederea sau il pot accepta.
Totodata aceasta stare de fapt (materializata in "stilul" sus-mentionat) e un handicap si la nivelul receptarii deoarece nu permite decit o lectura la nivelul literei textului.

Iar asta este exact ceea ce face acest corifeu kantian din Dimbu Rotund - nenea Rufus - face o lectura la nivelul literei unui text si ramine captiv la acest nivel. Nu are capacitatea de a recepta un text prin spiritul textului respectiv. Observatiile sale sunt bune (nu zic ca nu - si chiar ii multumesc pentru ele) iar textele noastre trebuie si ele imbunatatite la aspectul argumentativ (dar asta e o chestiune de exercitiu care dureaza si la care vom lucra in anii ce vin), dar nu trebuie luate foarte in serios sau prea "de buna" deoarece vizeaza doar un nivel al lecturii - unul strict, tehnic, formal, standardizat. Imbunatatirea acestui nivel e imperativa (recunosc)dar o astfel de imbunatatire nu va epuiza niciodata un potential creativ (sau nu va rezolva/elucida niciodata complet problema unui potential). Eu inteleg foarte bine ce l-a suparat pe el: faptul ca, cu acel articol "analitic" despre black metal m-am bagat pe teritoriul lui - dar, fie ca ma crede sau nu, acel sarticol era mai mult o gluma a la John Fowles in Omida - adica o capcana cinica si maltioasa intinsa unor rectilinii metodologici ca el, cu scopul de a-i parodia. Era o chestie post-moderna cu un umor chiar foarte voluntar (aviz Aron Biro! :))iar bibanul cel gras si psihotic a muscat plat si din plin momeala si si-a dat (tot din plin) masura consistenta a puterii sale de a se "ambala" consternat - ca un mecanic de camion sau de buldozer (sau ca un bursuc incotosmanat) cind o fatuca naiva il contrazice pe probleme tehnice legate de aparatul sau de "burdusit gropi". Rufuse, iti trebe un pic de rafinament ca sa gusti articolul ala...si ca sa-i intuiesti umorul. De ce ziceam ca nea Rufus seamana cu Vasile al meu? Deoarece rationalistii astia(deoarece Kant in ciuda sintezei pe care a incercat-o intre rationalism si empirism a ramas fatalmente un rationalist - fiind incapabil sa se elibereze complet de actiunea coroziva a propriilor prejudecati metodologice)sunt asemeni ciinilor: le dai mincare - sunt prietenii tai - nu le dai, te pizmuiesc si te vineaza pe sub priviri scirnave. La fel si ei: le dai argumente esti prietenul lor, nu(si ii lasi sa si le construiasca singuri)...se uita cu scirnavie la tine.

Iar acum, ca sa-i corectez si o exprimare si sa fac o dovada concreta de putere efectiva a stilului si spiritului unui text: el zicea ca facind analize pe Lake of Tears dam cu tunul dupa muste - eu ii spun ca, dimpotriva, IMPUSCAM CU TUNUL O LEBADA. ITI POTI IMAGINA CAM CUM ARATA O LEBADA IMPUSCATA CU TUNUL?!E o chestie de diabolism intunecat si de supra-stil, nu una de ratiune si de circoteala consternata.(ah, si by the way, vezi ca in numarul 4 [e in arhiva - acume 5-ul on line] gasesti o astfel de tunare pe Burzum- Belus...Enjoy it!)

Aceste 2 raspunsuri - lui Aron Biro si lui Rufus- au fost date ca sa arat ca imi iau in serios treaba cu revista si ca respect critica care are cit de cit ceva de spus...respect, mai bine zis, ideea de dialog din spatele oricarui tip de feed-back.

p.s. aoleu...acuma am vazut ca a terminat dreptul si inca mai e si berbec ca si mine...si inca avocat din ala din speta neadaptata a lui Kafka...no more comments in this case...case closed.

Criticile negative la adresa revistei Europe's Times and Unknown Waters part I

Incep aici un "jurnal de bord" cu criticile negative pe care publicatia noastra le-a primit de-a lungul celor doi ani si 2 luni de existenta - critici negative, deoarece cele pozitive (favorabile) cu care am fost "onorati" mi s-au parut toate mega-stereotipice, conventionale, formale, standardizate si, in concluzie, foarte neinteresante si total nefolositoare.
Nici nu-mi place sa fiu pe placul prea multora deoarece o astfel de "confirmare sociala" (social acceptance/acknowledgement) imi da senzatia panicarda ca nu mai sunt special, ca ceva s-a intimplat (ca un timp mort a intervenit undeva si a creat un vid care acum se dilata din interior) si am cazut in mediocritatea uniformizata/nivelatoare, asportiva si bulimic-malitiaosa a haitelor de intelectuali batrini, grotesc afemeiati, scortosi si perimati sau, mai rau chiar, in armata de tineri bovin-incrincenati pe cariera.
Un anumit spirit insurgent e tot timpul necesar pentru a face o diferenta si a intepa o canula in gitul unei culturi ce are tendinta sa devina comoda, sedentara si supraponderala - ca sa nu mai vorbim ca imbicsita (si greu si rinced asudata prin straturi mai de adincime) astupata si sufocata de la prea multele paturi de simandicosenie(si alte astfel de pretentii) cu care se acopera si...facind asta,se castreaza.
Un anumit spirit insurgent e tot timpul necesar atit de partea creatorilor de produse culturale cit si de cea a criticilor lor.

Asadar sa incepem:

1. Aron Biro (http://aronbiro.blogspot.com/2010/01/topuri-2009.html)



Bun. S-o luam de la coada la cap - deoarece, se stie, pestele se impute de la cap dar de curatat - se curata de la coada(iar a asemana discutarea acestui post al lui aron Biro cu un curatat de peste cred ca e o comparatie pertinenta... ):imi place ca a folosit cuvintul "PAMFLET" pe post de stampila - probabil sa nu-l chem putin la raport prin bancile acuzatilor - oricum, daca il dadeam in judecata si cistigam nu-i ceream bani dar il obligam in schimb sa-si schimbe prenumele, deoarece chiar ma enerveaza peste masura ca poarta acelasi prenume cu Aron de la My Dying Bride!
Al doilea element "compulsiv" (ca sa-l citez) si "psihotic" al comentariului este obsesia pentru ISSN - mesajul fiind, pentru mine unul cel putin, destul de clar: prejudecata dupa care orice are ISSN, ISBN si alte astfel de marci ale standardizarii are stigmatul rusinii pe el - al rusinii de a fi batut palma cu sistemul contemporan gratuit si irelevant (din punct de vedere al capacitatii de a indica si garanta prin aceste indexari valori si talente autentice)+ totodata prejudecata dupa care oricine se "zbate" ca sa obtina asa ceva e un incrincenat carieristic superficial sau, mai pe romaneste spus, un papagal penibil care "vrea si el in sistem" - sugestie de altfel destul de clara si pe pasajul unde afirma ca implicarea unor nume celebre din filosofia contemporana in analizele noastre e, in viziunea lui, o modalitate de a plusa la cv. Ma rog...e dreptul unora sa vada lucrurile asa si, in ceea ce priveste sistemul de indexare contemporan care acorda ISSN pe criterii strict formale - probabil ca au si intr-o destul de mare masura dreptate. Eu am optat pt ISSN deoarece permite indexarea publicatiei in diverse baze de date care, la rindul lor, permit o citare corecta si completa a articolelor sau fragmentelor de articole: fiind atit o munca creativa cit/dar si una de cercetare si analiza mi se pare normal sa li se dea sansa articolelor sa intre "cu acte in regula" si in vederea unor cercuri mai specializate (initiate)in speranta naiva ca, la un moment dat, perspectiva VALIDATA ("acknowledged")a directiei de cercetare din institutii se va largi si va incerca (pe linia a ceea ce Rorty a facut deja in USA)sa inglobeze intr-o viziune sinoptica tabloul cultural al contemporaneitatii si sa recunoasca si meritul si potentialul culturii populare contemporane de a vehicula si fundamenta idei, concepte si operatii filosofice. Asta e ratiunea pentru care eu am optat pentru ISSN. Legat de faza cu cv-ul n-am de gind sa recurg la gesturi de prost gust si sa-mi public aici cv-ul ca sa-i arat ca scheletul activitatii mele de doctorand nu se bazeaza pe ceea ce fac la waterytimes si ca am suficiente publicatii in reviste specializate(cncsis, bdi etc)-oricum, daca doreste sa dea si el la doctorat (pentru ca, probabil despre asta e vorba - un mic caz de invidie prin care un elf rautacios isi da un pic dar sesizabil arama pe fata)ii sugerez sa nu-si imagineze ca articole publicate in reviste de pe internet (fie ele si cotate cu ISSN! :):):)) ar avea vreo importanta prea mare(de fapt aproape deloc)si totodata il mai anunt ca un cv de doctorand se face cu articole de la studii cncsis in sus pina la publicatii in reviste B+ sau ISI.

Dar miezul motivational al acestei critici pe care i-o intorc aici e altul si tine de un fenomen, in opinia mea foarte-foarte ingrijorator si care-mi confirma o teorie mai veche legata de degradarea democratiei prin ea insasi.
In momentul in care ajungi sa desconsideri pe cineva sau ceva prin prisma unor prejudecati destul de superficiale si formale de genul "incepi o propozitie cu trebuie" esti fascist cultural (probabil o derivare foarte slabuta de la mai celebra etichetare ca nazi grammar a unora) sau ai ISSN esti un papagal care vrea sa parvina ori un mic tiran birocrat al sistemului - e dovada clara si vie că, în interpretarea ei contemporană, democraţia, pentru a combate totalitarismul, e nevoită să apeleze la metodele lui (să declanşeze o vânătoare semantică şi ideatică cu numele cruciadic- „political corectness”) şi să devină astfel ea însăşi totalitară (adica sa-si insuseasca ascutimea si acuitatea indexului acuzator al sistemelor totalitare care pironesc prin acest gest "dusmanii ideologiei oficiale" si deviatiile ne la norma[CHAIR DACA DEMOCRATIA A REBOTEZAT NORMA drept "TREND"] si totodata sa-si insuseasca intelegerea superficiala si foarte formala ce sta in spatele acestui gest).

Altminteri pamfletul (chiar, ar trebui sa scriu si eu chestia asta la sfirsitul acestui material...:)?)e chiar simpatic, foarte original si observa excelent misiunea revistei - "lansarea unei calatorii initiatice pentru gasirea verigii lipsa dintre cultura zombie si traditiile filosofice consacrate".
Tipul are talent si un talent chiar simpatic, un umor nu lipsit de caldura unei intimitati aparte (atit cu el insusi cit si cu cititorul),si, din cite vad, foarte multa motivatie si entuziasm. Rar mai intinesti in ziua de azi oameni pasionati si cu un simt al umorului simpatic - adica capabil sa gasesaca o formula echilibrata si sanatoasa intre dezinhibare si un stil ceva mai elevat ce subintinde respectiva dezinhibare...adica, sa mentina cit de cit vizibil si acel stil dincolo de forta de atractie a expresiilor si formularilor ce coloreaza luatul la misto.

Inca doua precizari: singura reticenta care o am fata de Aron Biro nu vine din articolasul legat de mine ci dintr-un altul si anume, acela in care povesteste cu o mindrie prosteasca de-a dreptul(in opinia mea cel putin) cum gagica-sa a fost curtata de Remus Cernnea si unde trage concluzia ca - cit de grozav trebuie sa fie el daca respectiva a ales sa ramina cu el cind avea sansa sa devina prima doamna a tarii...Bine, inteleg gluma si ironia narativa din spate dar nu am totusi deloc (instinctiv) incredere in baieti din astia care suporta cu o asemenea usurinta concurenta si care in loc sa faca din teritoriul lor sentimental sanctuarul lor se joaca cu focul cu oaspeti nepoftiti si care, in loc sa faca o proba de autenticitate(chiar si a iubirii/pasiunii pt fiinta iubita daca nu doar a instinctului lor teritorial - care e semnul suprem de sanatate la urma urmei)spargind direct adversarul de acest gen in cioburi de dinti si de sclipiri din ochi se desfata cu...vezi-doamne ineditul situatiei respective...hai sa fim seriosi:)

Totusi, recunosc ca ma incearca ceva sentimente "fasciste" doar legat de situatia ciinilor vagabonzi care umbla in haite haiducesti infometate si, cu entuziasm de vermine, curata si inteapa tot ce prind. Sper sa-i curete de pe strazi si din paduri cit mai repede iar pe pipitelor isterice de prin ong-uri si altle astfel de organizatii - pipite care urla si tipa peste tot dar imediat dupa ce rezolva prin urlete si tipete situatia lasa animalele inapoi pe strazi si ignora cu nesimtire faptul ca oamenii sunt muscati si unii dintre ei chiar omoriti(cazuri sunt cu duiumul - majoritatea femei si copii- dar presa nu scrie despre ele deoarece haedlinerul e tot timpul Gigi Becali si Familia Columbeanu)- sa li se recomande niste cluburi de sado-maso si de zoofilie, daca le place asa de mult sa fie muscate de fund...
Iubesc foarte mult animalele si chiar in urmatorul meu roman ele joaca un rol foarte important(calul, vaca, pasarile in special si orice alta fiinta cu bun simt)- dar ciini necesita, din cauza agresivitatii, un control mult mai serios si o lege care sa se respecte.
Nu zic ca toti sunt rai dar situatia a scapat de sub control si nicaieri in Europa nu este o asemenea jungla.

De vreo 2 ani, am oplosit la mine in curte un maidanez lovit la picior de o masina si am deja sticluta pregatita in dulap - ca atunci cind vor veni hingherii sa-i imbunez sa mi-l cipuiasca, vaccineze si sa-i dea carnet ca sa-l pot lua apoi si sa-l tin in curte - dar pina atuncui il mai las sa haladuiasca pe strazi si sa se bucure in liniste de vagaboandele patrupede ale cartierului.

Nu e agresiv, e destul de prietenos,blond si frumos nevoie mare - mereu solitar si, am impresia, original in ataraxia lui filosofico-necuvintatoare. E folositor deoarece e manierat, stie sa dea noroc cu ambele labe din fata si sa insoteasca oamenii la cumparaturi si oriunde altundeva(am auzit ca a fost atit ciine de companie/insotitor cit si de vinatoare)

Il cheama Vasile si a venit la mine in Gruia din Dimbul Rotund de unde stapinul l-a alungat pt ca, schilod fiind, nu a mai avut ce face cu el. Which reminds me de al doile personaj al prezentei critici(de care ma voi ocupa intr-un post ulterior)Rufus T. Firefly din Rounhill...personaj cu care, Vasile impartaseste multe puncte comune :)

...(to be continued)

Nr 5 al revisteu WateryTimes: studii introductive pe filosofia si analitica limbajului, Ciclul Predator, analize si literature aplicata pe Shape Of D

A aparut nr 5 al revistei http://waterytimes.com/index.php?no=5&location=N005C00 - contine in sectiunea muzica un calup de interpretari in proza ale versurilor si atmosferei Shape of Despair, un material analitic (dar personalizat si deferit de orice alta abordare de gen - asa cum si-a obisnuit revista cititorii) despre doom metal, material care vireaza spre sfirsit inspre My Dying Bride (de fapt aceasta e introducerea cartii pe care o pregatesc despre My Dying Bride) si, cel mai interesant aspect - un intreg ciclu atit de materiale analitice cit si de proza dedicate filmului Predator care incearca sa aduca in discutie o parte din mesajele ce subintind intreg conceptual acestor productii cinematografice.
De curiozitate, citeva titluri din Ciclul Predator:
1. Predators 1987-2010 - Let The Knife Do The Talking - by Ormeny Francisc-Norbert - (a death-metal interpretation) – cu versuri din Hypocrisy, Bloodbath, Marduk, etc (http://waterytimes.com/index.php?no=5&location=N005C08&txt=N005C08T01)
2. Predator în spatele blocului (proza cu subtitlul parodic fericire în istoria filosofiei)- una dintre cele mai brutale chestii pe care le-am scris pina acum (http://waterytimes.com/index.php?no=5&location=N005C08&txt=N005C08T03)

De asemenea revista mai beneficiaza ca “headliner”de un grupaj 4 materiale despre filosofia si analitica limbajului: mici studii, abordari neasteptate si foarte moderne vizind zone sociale mai putin tranzitate.

Mai puteti citi:
-un foarte “neobisnuit”si “intrigant”(dar cu un simt al umorului nemaipoment) fragment dintr-un roman despre viata umui artist “extravagant”si despre aspecte “tabu” ale contemporaneitatii citadine - Roller Coaster – semnat de un tinar prozator care se afla inca pe bancile liceului (Feldiorean Stefan Alexandru): http://waterytimes.com/index.php?no=5&location=N005C06&txt=N005C06T00
- un fragment de proza occult si pagin despre obiceiurile traditionale de iarna in Romania rurala (semnat Richard Proctor) - http://waterytimes.com/index.php?no=5&location=N005C06&txt=N005C06T01

…si multe,multe altele pe care le puteti gasi aici - daca aveti curiozitatea si dispozitia necesara.

Grafica este si ea de aceasta data cu adevarat deosebita

Cuprins:

Proza:

1. Roller Coaster A novel by Feldiorean Ştefan-Alexandru
2. Circles by Richard Proctor
2.5 Miorita
3. TURNURA Dan Pandici
4. Spectral de Feldiorean Ştefan-Alexandru
5. Gri de Feldiorean Ştefan-Alexandru
6. Aviatorul Capitolul 1.Coast Hill.Hanul şi petrecerea.O vorbă de duh de Ormeny Tiberiu

Poezie:

1. Poezii din volumul Guru Amnezic de Ionuţ Caragea, Fides 2009
2. Poezii de Feldiorean Ştefan-Alexandru
3. Poezii Mihai Manole
4. Poezii de Florin Buzdugan

Ciclul Predator:

1. The fellowship of Bouvetøya ~Solidarity without essences~ by Stâncel Theodora-Eva [analysis]
2. Predators 1987-2010 - Let The Knife Do The Talking (a death-metal interpretation) by Ormeny Francisc-Norbert [analysis]

3. The Newer Stones by Richard Proctor [prose]
4. Predator în spatele blocului de Ormeny Francisc-Norbert [prose]

Filme:

1. Gothika and After Life – Or the Equations of Communicating Identities by Narcisa Braşoveanu
2. The Cinema of Harmony Korine by Dragoş Fabian
3. Melting memories - by Simona Ardelean

Filosofie – o introducere in filosofia si analiza limbajului:

Limbajul ca fenomen de actualizare a transcendentalului
2. On the material foundations of language by Dragoş Fabian
3. The Aspie glass linguistic prison by Stâncel Theodora-Eva
4. CHILD LANGUAGE – limbajul copilului între joc şi competenţă de Marcela Iuga


Lista muzica: (3 sectiuni)

Sectiunea 1: INVITAT Shape of Despair
1. Shape of Despair - Dreaming, Waiting, Counting Demons by Ormeny Francisc-Norbert [Translated by Theodora Eva-Stâncel]
2. Shape of Despair - Dreaming, Waiting, Counting Demons de Ormeny Francisc [Romanian version]
3. Shape of Despair - Darkest Glades by Ormeny Francisc-Norbert
4. Persephone Kidnapped – His Story (Shape of Despair) by Narcisa Braşoveanu
Sectiunea 2: Ciclul My Dying Bride
1. O istorizare personală a Doom-metalului: My Dying Bride la confluenţe stilistice şi obsesionale de Ormeny Francisc
2. Poezia lui Igor Ursenco ca suport operaţional al metaforelor psiho-carnivore din muzica My Dying Bride de Ormeny Francisc
3. A god’s funeral(based on ‘Edenbeast’ song by My Dying Bride) by Feldiorean Stephen-Alexander (based on ‘Edenbeast’ song by My Dying Bride)

Sectiunea 3: Varia
1.Going through the sin (based on the album ‚Silent Scream’ by Elysion
)by Xander F.
2. Letter( A response to a POST) ( based upon ‚ Never Forever’ by Elysion)
By Xander F.
3. Place of sollitude( based on the song ‘Rapunzel’ by Emilie Autumn) by Feldiorean Stephen-Alexander - A collaboration with Georgescu Andy
4. Nemo (bazat pe cantecul ‘’Nemo’’ al trupei Nightwish) de Feldiorean Stefan-Alexandru

Articole de opinie:

. Animal Instinct de de Ormeny Francisc

Presa Culturală on-line din România: o Radiografie a „Progeria syndrome”-ului cultural autohton

(o posibila autocritica şi o replică la articolul „Murim?” de Sorin-Mihai Grad publicat în Egophobia 28 http://egophobia.ro/revista/?p=5479)



Întrebarea articolului lui Sorin-Mihai Grad se referă la revistele culturale ce apar pe internet.
O regulă de aur în jurnalism spune că atunci când lansezi o întrebare în titlu trebuie să şi răspunzi clar la ea în interiorul materialului (deşi, în treacăt spus, manualele americane de jurnalism nu prea recomandă titluri sub formă de întrebare). Deoarece am observant că autorul nu a răspuns întrebării pe care el însuşi a lansat-o, şi chiar a ocolit răspunsul cu un clasic de tip tv-series – “deznodământul în episodul următor” (“[…]cred că răspunsul e mai complex şi că îl vom putea formula abia peste doi-trei ani. Dacă mi se va arăta mie, îl veţi găsi în EgoPHobia, la adresa cunoscută.”) şi deoarece nu am înţeles niciodată ce rost are să lansezi o întrebare dacă nu vrei să răspunzi la ea, încep acest articol prin a-i răspunde lui Sorin-Mihai Grad: DA, MURIM.
Nu e nevoie să mai aştepte nimeni de la Egophobia sau de la oricare altă revistă încă “doi-trei ani” (ciudată previziune nostradamică – de ce nu 200 de ani? - cum le place românilor să-şi eternizeze calmul dinintea furtunii [care furtună,tot în treacăt fie spus, fie nu mai vine niciodată, fie vine atât de rar încât, atunci când finalmente se întâmplă, e luată drept apocalipsă sau a Doua Venire a Mântuitorului sau aşa ceva… :) ] ) ca să afle răspunsul, eu li-l pot oferi încă de pe acum: da, murim şi nu din vina cuiva (a societăţii) ci dintr-o totalitate/unitate de cauze.
Nu zic că societatea e nevinovată ori scuzabilă, dar vina pentru moarte presei cultural on line aparţine în primul rând celor care fac acest tip de presă – chiar a revistelor însele care nu au fost în stare în toţi aceşti ani de nimic cu adevărat profesionist (de nimic care să conteze într-un algoritm internaţional), de nici o bază solidă de cercetare sau inovare, pervertindu-se în mediocritate, oportunism de 2 lei, mici favoruri şi “slugărnicii” făcute prietenilor şi apropiaţilor (şi dezvoltând astfel bisericuţe şi găşculiţe literare penibile dar foarte urzicăcioase, foarte maliţioase unele…) şi arătând că nu cred cu adevărat în ceea ce fac (genul astă de “trădare”, de “dat singur de gol” nu-l poţi evita nicicum – e scris în fiecare coş, în fiecare pistrui şi în fiecare aluniţă de pe faţa ta).

Aşadar, iată şi diagnosticul acestei boli degenerative:

1.Revistele culturale on-line din România sunt reviste care reţin prin amănunt dar nu impresionează în ansamblu.
2. Mai mult, sunt reviste care arată în mod acut o deplină dezorganizare sufletească diluată/distilată cu vagi sentimentalisme banale.
Ele au o deranjantă şi de prost-gust (aş spune) dimensiune manifestă (de la cele melancoloic-elegiace ce condamnă „insensibilitatea” actuală în „vechiul mare stil” al deja consacratului ohtat-poeticesc până la cele aşa-zis „de atitudine” –fracturiste şi straight-forward argotice )- ceea ce le face să fie mai mult o problemă de sensibilizare decât una de sensibilitate.
3. În ceea ce priveşte demersul demersul argumentativ din majoritatea materialelor de critică literară şi filosofie, acestea rezolvă probleme deja rezolvate sau inventează probleme care nu există. Fără excepţie, aproape nici un material nu e în stare de ceva realmente semnificativ.
Articolele nu au relevanţă internaţională deoarece sunt haotice şi superficiale. O consecinţă a acestei superficialităţi e că aceste articole nu sunt suficient de transparente – nu poţi să-ţi dai seama cel care a făcut un articol cum l-a făcut...pentru că asta contează în fond – ca un articol să-şi arate mecanismul, mecanismul să-ţi facă cu ochiul ca fiind atragător şi viabil şi să fie, mai departe pe acest vector, reduplicat şi îmbunătăţit în alte materiale. Ori ceea ce se publică în revistele noastre sunt texte sterile, incapabile să procreeze prin mecanismul din spatele lor; incapabile (în termenii Formulei 1) să dea o linie de dezvoltare.
4. Revistele culturale on-line româneşti aplică metode cantitative acolo unde e cazul să fii calitativ şi, invers, metode calitative acolo unde, prin natura lucrurilor, e indicat să fii cât mai cantitativ cu putinţă (am în cap chestii foarte punctuale aici dar nu vrea să menţionez de teamă că, voi restrânge periculos aria de corectare a erorii...de parcă s-ar îndrepta vreodată cu adevărat ceva în „jungla” aceasta culturală – în sensul că lupzul să nu mai fie atât de lup iar şarpele să mângâie în loc să muşte...).
5. Revistele culturale on-line româneşti nu au înţeles încă un minim principiu de bun-simţ al mersului unei culturi autentice, principiu care, inevitabil, va ucide mediul cultural autohton: INFORMAŢIA TREBUIE LĂSATĂ SĂ CIRCULE.
Ce înseamnă asta: - politici editoriale de genul „nu mai ai dreptul să-ţi publici materialul şi într-o altă revistă dacă l-ai publicat deja la noi” sau, „nu-ţi mai publicăm materialul (deşi poate fi foarte relevant într-un anume context) deoarece e deja publicat în altă revistă”. Mi se pare absolut o prostie şi o infatuare care nu trebuie lăsată nesancţionată – mai ales în condiţiile în care nici o astfel de revistă nu e capabilă să plătească contribuţii sau, dacă o face, o face de-o manieră jenibilă...Şi atunci, de unde asemenea pretenţii şi ifose.
De acelaşi ordin criminal sunt editurile care pun suprapreţurti la cărţi şi mai ales anticariatele care vând la preţ de librărie. În aceste condiţii, Xeroxul dragii mei (cu al său 5 bani pagina) mai e singurul prieten adevărat al culturii în ziua de azi.

Aceste reviste merită să moară deoarece sunt nişte copiii îmbătrâniţi prematur, perimaţi, prăfuiţi, plictisitori, îngâmfaţi, aroganţi şi necinstiţi cu colaboratorii (pentru care nici un membru al colectivelor redacţionale nu-şi sacrifică 15 minute din „timpul preţios” – cât ar lua pentru a le dat un feed-back de calitate, în urma căruia calitatea materialelor şi implicarea afectivă a părţilor în proiect să crească simetric). E o de fapt problemă mai veche şi mai acută a intelectualismului românesc vizibilă în toate zonele culturale, high şi low.

Din toate aceste motive, în condiţiile actuale (şi cel mai probabil şi viitoare) aceste reviste nu vor fi capabile să producă o schimbare de paradigmă şi nu vor reuşi nicicum să mobilizeze comunitatea locală.

Samfest 2010 – ziua a treia a festivalului şi concertul Moonspell

Ca mai toţi oamenii care au venit sâmbată 10 iulie la Satu - Mare din alte colţuri ale ţării , m-am dus şi eu acolo strict pentru Moonspell, nici un alt nume de pe afiş nespunându-mi mare lucru.
De Indian Fall (deşi preferaţii mei alături de Grimegod din Arad şi fostul Disinter din Gherla) nu mai sunt deloc încântat de când solistul vocal Andrei Calmuc a părăsit trupa – părerea mea e că fără Andrei nu mai sunt nici pe departe ce-au fost, noul vocal fiind mult şi dacă nu chiar cu totul sub el.
Exact aceeaşi situaţie şi în cazul Agathodaimon: mi se pare aiurea şi „blasfemic” să asculţi piesele geniale compuse pe vremuri de celălelt „mare Andrei” absent aici, Andrei Rusu, de către un tip libidinos care n-a avut decenţa sau n-a fost în stare să înveţe o română cât de cât descifrabilă, pentru cântece de genul „Tristeţea Vehementă” - şi a maimuţărit dezgustător de penibil o limbă care nu semăîna cu nimic, nici măcar cu un radio-difuzor defect ori difazat...dar care!!!, atenţie! a învăţat vezi doamne’ cuvântl magic „how do you call it in Romanian: suji pula” – cu menţiunea că e disponibil peste 10 minute în spatele scenei...(deci nu a folosit-o ca înjurătură, ci ca invitaţie).
Mi-ar fi plăcut totuşi mult să-i revăd pe God din Iaşi şi nu am înţeles efectiv de ce nu au fost puşi să cânte sâmbătă, alături de Moonspell aşa cum ar fi fost normal, având în vedere desele şi interesantele (prin nuanţa autohtonă, bizantină) coveruri pe care Costel Lăpuşneanu & Co. le-au făcut după muzica portughezilor.
Însă când am ajuns acolo am înţeles totul – sincer mai mult decât mi-aş fi dorit să înţeleg. În primul rând am înţeles că nu te poţi baza pe amintiri şi nostalgii, în al doilea rând că organizatorul român, dacă contextul îi permite are obrazul interminabil de gros şi devine tribalist şi în al treilea rând că nu trebuie să mai merg la nici un concert/festival desfăşurat la mare distanţă şi care nu are un orar clar afişat.

Să le luăm pe rând:
1.Nostalgiile şi amintirile plăcute au fost legate de Samefest 2008 (cel cu Crematory şi Lake of Tears) , care a fost, şi o spun din tot sufletul cel mai frumos festival la care am participat până acum – totul a fost de vis: prestaţia trupelor, publicul, preţul berii şi al mâncării şi trupele de deschidere ( vechiul Indian Fall şi Grimegod cu o piesă unicat la vioară). Mi-am zis atunci că Satu-Mare e un oraş cu oameni deosebiţi şi pe care am să-i respect din tot sufletul cât voi trăi.
Ei iată că anul acesta totul a fost murdărit şi la propriu şi la figurat. Spre deosebire de Ştrand, Aeroclubul din Satu-Mare e situat al 10 km de centru. Mijloaceele de transport în comun sâmbăta sunt foarte rare iar lumea a cam platit 22-25 de RON pe taxi până acolo sau a mers pe jos. Iar locaţia în sine mi s-a părut mai mult o parcare de tractoare sau un hipodrom dezafectat decât vreun „club”: cu noroi uscat sau foarte jilav, răscolit şi adâncit în cratere în care musteau băltoace infecte. Iar în mijlocul unei astfel de „malştini” erau plasate mesele şi umbrelele, astfel încât, dacă doreai să stai la ele trebuia să intri cu încălţămintea 2-5 centimetri în noroi – deşi în alte locuri ale „clubului” iarba era perfect uscată. Că a plouat şi nu e vina lor –bine! Dar întrebarea mea e de ce nu au fost puse pe o porţiune de iarbă (că erau din plin) şi de ce le-au amplasat pe o porţiune de pământ foarte denivelată şi răscolită care se inundă uşor şi se usucă în săptămâni? Sau dacă s-a nimerit aşa, de ce nu au fost mutate (că oameni erau destui de la salubrizare şi de la pază) şi de ce a fost lăsătă cu nesimţire lumea să stea la mese în mocirlă?! Apoi ca să ajugi de la mese la tarabele unde se vindea mâncare şi bere (la preţuri exagerat de mari - de exemplu 3 mici, o porţie mică de cartofi prăjiţi şi o supă costau 18 RON; iar dacă în loc de mici puneai ceafă de porc sau grătar de pui urcai bine spre 30 de RON) trebuia fie să intri cu toată glezna într-o băltoacă mare, fie să mergi pe o traversă care spre final a şi cedat. Cireaşa de pe tort au fost toaletele ecologice şi norii de ţânţari care s-au adunat odată cu venirea serii. La Artmania anul trecut era ceva lichid albastru care neutraliza complet orice miros, iar la Samfest 2008 stătea un tip care după ce ieşea fiecare persoană spreya în toaleta ecologică ca să mai înlăture din putoare. Acum însă nici vorba de dezinfectant sau odorizant – fecalele şi urina pluteau şi puţeau peste tot în cabină, aşa că majoritatea celor prezenţi fie au ieşit departe pe câmp să se rezolve, fie s-au abţinut şi au aşteptat venirea nopţii ca să se poată uşura în incintă fără să aibă probleme cu paza. Oricum, mirosul de la toalete se simţea distinct până la mese...

2. Dacă i se dă mână liberă organizatorul român de concerte, acesta îşi face de cap. Ce înseamnă asta? Înseamnă că dacă concertul nu se desfăşoară în mijlocu oraşului (ca la Sibiu), în vreun club cu locatari deasupra sau în altă locaţie din oraş care ar putea deranja nişte vecini – caz în care legea îl obligă să pună punct concertului al 12 fix şi...evident să respecte un program, oraganizatorul va prelungi playlist-ul după bunul lui plac şi propriile interese. Şi astfel s-a ajuns ca la această ediţie a Samfestului Moonspell să înceapă să cânte la 2:40 dimineaţa. Au cântat de la 2:40 cam până la 3: 40. Au cântat numai o oră (şi aceea trasă cu cleştele de public) pentru că se grăbeau să prindă avionul înapoi spre Portugalia – de unde nu ne vine greu să ghicim că nu a fost alegerea sau plăcerea lor să cânte la acea oră criminală.
Dar „nu e nici o problemă” pentru că au ieşit alte „talente” la rampă:
- vreo 40 de minute a cântat o trupă din Baia-Mare (Crash) coveruri Metallica îndulcite şi o singură compoziţie personală cu un refren stupid („Juuust living like this”) care probabil denota muzica lor seacă şi prezenţa lor lipsită de sens acolo.
- vreo oră şi un pic a cântat o trupă din Jimbolia de hard & heavy a la anii 70’-80’ - the Aim (pe care organizatorul, pasionat înrăit al foneticii engleze a prezentat-o pronunţând-o a-la-lettre „di aim” – încât publicul a început să se întrebe zâmbind „Ce?! Cum?! The Eye?!”). N-am ce zice, muzică oarecum plăcută dar absolut deloc originală şi totuşi foarte monotonă (execeptând rare linii armonice şi solouri foarte faine). Doar versurile în română şi vocea foarte promiţătoarea a solistului au făcut să pară mai suportabilă plictiseala deja obositoare a publicului care stătea în mocirlă la mese şi mânca şi bea plictisit şi cam abătut de u discomfort incipient, asteptând ca „talentele locale” să se termine de cântat...Nu exagerez, 5-6 oameni stăteau în faţa scenei, şi ei nu foarte convinşi (restul la mese), dar asta n-a părut să-i deranjeze deloc pe trupeţi care au început să se laude la microfon cum că au câştigat Top T-ul de la Buzău şi să-şi ducă la bun sfârlşit recitlul complet...pentru cine? (numai ei ştiu...) După ce s-au dat jos de pe scenă, majoritatea publicului a răsuflat uşurată că „am mai scăpat de încă unii...oare încă câţi mai avem până să-i vedem pe Moonspell?”
- însă aici a început catastrofa, cu două trupe oribile(din punctul meu de vedere şi al celor de la mesele apropiate): Skullp din Cluj şi Smog din Satu-Mare – trupe prezentate de organizator, ca în cea mai neruşinată şi aproape absurdă glumă proastă cu putinţă, drept „şcoala clujeană” şi „şcoala sătmăreană” de hardcore. Hardcore absolut ordinar de ambele părţi (aşa...cu oarecare tendinţe spre death - dar împietrite şi tăiate plat în monolit la Skullp), „ritmuri” de tâmplar pus pe „pilot automat” (tari şi care parcă mai schimbau din când în când frecveţa dar niciodată cadenţa grobiană şi limitat-proletară), ţipete şi urlete absolut absurde în oribilitatea lor şi care-ţi cangrenau efectiv orice urmă de bună-dispoziţie sau de calm. Skullp a mai trecut cum a trecut dar Smog, cu râvnă proletară abrutizată şi epurată complet de orice fair-play faţă de trupele ce urmau după ei şi-au cântat primitivităţile exasperante şi ritmurile şi riffurile monocrome fără nici o jenă şi cu „tupeu de cartier” şi „bis-uri autoimpuse” timp de proape o oră jumate (sau poate chiar mai mult) de parcă ar fi fost stăpânii absoluţi ai festivalului şi capul de afiş. Chiar au reuşit să ne dezguste pe toţi din grup trupa asta şi să ne irite şi să ne inducă o nervozitate/frustrare acută şi cam ireparabilă. În tot acest timp sound-ul era pe măsura muzicii – adică foarte tare (nociv de-a dreptul)iar dacă te apropiai de scenă (la îndemnurile „idealiste” ale organzatorului) distoriona într-aşa un hal că-ţi muta creierii din loc şi totul se amesteca într-o învălmăşeală haotică, aproape indescifrabilă. Dacă doreai să înţelegi ceva din muzică trebuia să mergi puţin în lateral, pe câmpie sau undeva la mese, la o sută de metri de scenă. În raza de acoperire a boxelor nu seînţelegea efectiv om cu om. M-au distrat copios oamenii de la salubrizare care n-am înţeles de ce o făceau pe portarii şi deschideau uşa toaletelor ecologice pentru rockeri – unora ţinându-le berea în timp ce urinau şi profitând că aceştia urinează ca să mai guste şi ei din ea (în fine, cum am spus deja, igiena n-a fost nici pe departe punctul forte al acestui festival). Ei bine, aceştia s-au uitat curioşi şi amuzant-circumspecţi la Crush şi The Aim, însă Skullp şi Smog i-au „omorât cu zile”: când soliştii acestor trupe anunţau ultima piese aceştia înălţau braţe languroase şi lungi spre cer cu „Doamne îţi mulţumim...că mai aveau puţin şine îmbolnăveau cu totul..dar nu se poate domne’chiar aşa ceva...Asta nu-i muzică, asta-i o prostie nebunescă ...”
- Au urmat Indian Fall pe un sound la fel de prost. Indian Fall a arătat şi la acest concert ceea ce ştiam deja prea bine despre ei şi anume că înainte de toate sunt o trupă cu foarte mult bun-simţ: un play-list foarte rezonabil (ca timp), elegant şi frumos-variat. Problema cea mare a fost, în opinia mea, noul solist vocal - care (cu vovalizele lui ascuţite) ar merge foarte bine într-o trupă ce face pastişe sau chiar parodii după Burzum dar care nu se face să cânte piesele sezaţionalului Andrei Calmuc pentru că efectiv le strică. Fără Calmuc n-a mai fost Indian Fall-ul aşa cum îl ştiam eu: o trupă excelent închegată în şi prin personbalitatea carismatică a lui Andrei. Cât despre noile piese care fac parte din „noua orientare” - zău că nu m-au atins de nici o culoare şi că n-au avut nici un Dumnezeu...dar, în fine, treaba lor.Dacă nu-l aduc pe Calmuc înapoi eu nu-i mai ascult, sau le ascult numai materialele vechi şi super faine.
- La Agathodaimon sound-ul s-a îmbunătăţit simţitor. Muzică modernă şi chiar foarte interesantă pe alocuri, dar din nou,un show interminabil, de aproape două ore - în care cred că şi-au cântat toate albumele piesă cu piesă. Dacă ar fi cântat de la 21:30 la 23:00 ar fi fost chiar o reuşită – dar având în vedere că au terminat de cântat pe la două fără zece noaptea şi că nu s-au sinchisit că după ei urmează totuşi atracţia principală şi senzaţia festivalului – au sfârşit şi ei prin a cam exaspera publicul.
- Moonspell au debutat la 2:40 dimineaţa, după ce au stat aproape o oră să facă sound-check-ul. Însă poate că a meritat deoarece s-a auzit fantastic de bine iar recitalul portughezilor a fost de o sută de ori mai reuşit decât cel de la Cluj cu Cradle of Filth (unde s-au auzit aproape indescifrabil şi cei care auzeau piesele în premieră, nu cred că au înţeles mare lucru din ele). La Samfest însă puteai să stai şi lângă scenă şi oriunde altundeva pentru că sound-ul era plăcut şi pefect-potrivit de tare şi...clar şi pregnant. Prestaţia lui Fernando - peste orice aşteptări, denotând nu talent şi nici profesionalism ci vocaţie în toată splendoarea ei. Un recital început în forţă, cu o atitudine şi o nuanţă foarte dark, foarte incitativă şi cu un feeling aparte...de o familiaritate pe care o simţi şi o guşti o dată la 100 de concerte. Chiar şi pasajrele „melodice” de pe „Vampiria”, „Opium” sau „Alma Mater” au fost investite cu atâta tensiune şi diabolism condensat până la paroxism, încât nu a diminuat în nici un fel pasajele rapide de chitară ci chiar le-am împins şi mai departe, stârnind psihicul pe coordonatele unor forţe necunoscute. Dar această prestaţie nu e meritul organizatorilor, cum n-ar fi fost nici vina lor dacă trupa cânta prost, apatic ori sec (cum ar fi avut toate circumstanţele şi chiar scuzele s-o facă – având în vedere ora concertului). Mare-mare recital - păcat că a fost cântat în condiţiile de „Auschwitz” în care a fost cântat: de câte ori reflectoarele se întorceau spre pulic şi mă uitam curios în spate, vedeam feţe ce se sforţau la limita nervilor să-şi păstreze entuziasmul...feţe obosite, trase, livide, palide şi cu cearcănă săpate adânc sub ochi. Toată lumea era obosită-muci, unii (puţini din fericire) deja beţi morţi şi dormind în poziţie fetală pe iarba de lângă scenă iar alţii (cam vreo 30 şi ceva de persoane venite special pentru portughezi)- văzând ora exagerată la care ne aflam şi concertul Monspell care nu mai începea, s-au urcat trişti şi foarte dezamăgiţi în maşinile personle ori în taxiuri şi au plecat.
Şi la urma urmei ce poţi să mai ceri unui public la 2:40 noaptea, care a venit de dimineaţa devreme de la drum lung (sau care era campat acolo în mocirlă şi cu ţânţari de 2- 3 zile) şi căruia i-au zbierat în creierii până i-au adus la capătul nervilor toţi „tâmplarii grobieni” care se cred trupe de scenă şi cărora nu le-a arătat nimenii obrazul. Ce rost are să pui trupe primitive şi foarte ascuţit-sacadate şi pe un sound nociv de tare şi de strident înainte de un show elegant şi necro-romantic a la Monspell? „Ca să împăcăm toate gusturile”e replica „de salon” a organiozatorilor. Care gusturi?- e întrebarea mea. Dacă era numai Skullp, Smog, The Aim şi Crash cine venea din alte părţi ale ţării la concertul ăsta? Nimeni. Probabil că nici măcar din Satu-Mare nu-şi pierdeau vremea să vină până la aeroclub. Şi dacă şti că e aşa, că-i bagi efectiv pe gât unor oameni cărora nu numai că nu le plac dar îi şi exasperează, de ce domnule organizator nu-i limitezi măcar din punct de vedere temporal? De ce Smog din Satu-Mare îşi urlă aberaţiile aproape o oră jumate-două iar Moomnspell abia dacă trece de 50 de minute?! De ce în 2008 concertul s-a putut termina la 12 noptea cu toată lumea mulţumită şi cu un program respectat ireproşabil (Lake of Tears a cântat încă pe zi)iar acum s-a întâmplat o asemenea neobrzare? În 2008, înainte de Lake of Tears şi Crematory a cântat o singură trupă din Satu-Mare, submediocră şi paralelă total cu evenimentul total şi ea, dar atunci au terminat foarte repede (în nici 40 de minute) iar apoi au urmat Indian Fall, Grimegod, Lake of tears şi Crematory, festivalul fiind o reuşită de zile mari. Şi acum, dacă cânta Aim pe post de „desert nesărat”, Indian Fall, Agathodaimon şi Moonspell ar fi fost mai mult decât acceptabil. Dar nu, nea’ barosanul de organizator şi-a pus de data asta „în primul rând” şi „în faţa clasei” toate odraslele locale şi le-a lăsat acolo să urle, să se desfăşoare şi să monopolizeze tot concertul şi numai când au obosit efectiv de aberat sonor, au mai făcut loc şi atracţiei de drept a serii. Urât, foarte urât...lipsă totală de respect faţă de public, faţă de oboseala, de banii şi mai ales faţă de entuziuamul şi speranţele acestuia. Aşa, ca element de fapt divers, dacă megeai să-l întrebi cât mai durează concertul până la Monspell se uita cruciş, în greaţă şi în sictir la tine şi nu răspundea – iar când m-am dus personal la tejgheaua de bere (unde se refugiase de soare că... na, nu era să stea la mesele cu mocirlă ca restul...) să-l întreb la cât se termină concertul (să văd dacă mai prind trenul) s-a uitat mega-.deranjat şi „împungător” la mine – am crezut că nu m-a auzit şi am intrat pe după tejghea să-i reper de aproape întrebarea (că na!, eu ca plătitor de bilet aveam dreptul să mi se dea această informaţie şi, respectiv, el ca om care n-avea afişat orarul playlist-ului nicăieri, avea obligaţia [chiar morală] de a-mi spune): „Te og să treci de partea cealaltă! (a zis pe to milităresc şi ultimativ ), la care eu exasperat, „Bine dar totuşi la cât se termină?/ El în greaţă şi agresiv „La 3! E bine! Ai trecut de partea cealaltă?!”” M-am uitat şi eu în scârbă, i-a întors spatele fără să-i mai răspund şi m-am întorsi la mese. Te duci la concerte în alte ţări – toate lumea vorbeşte amabil cu tine, îţi mulţumeşte că ai venit, te întreabă ei dacă e totul ok sau dacă mai ai nevoie de vreo informaţie - aici în schimb eşti tratat ca un câine.
Preţul biletului cică ar fi fost ieftim : 35 de Ron pe zi. Păi hai să vedem: taxiul până în oraş 25 – deja avem 60 de RON...Sau alternativa e să stai în câmp să te ude rouaşi ceaţa şi să te mânânce ţânţarii până a doua zi dimimneaţa la 8-9 când am înţeles vine primul autobuz în zona aceea îndepărtată. Şi 60 de RO pentru ce? Pentru o singură trupă adevărată? Ok, dar măcar să fi cântat printre primii şi să nu fi trebuit să suport ore în şir la un sonor mârşav toate bădărănile sonore authtone care nu meritau nici în ruptul capului să cânte aici (nici tematic şi nici calitativ). Pe când aşa...mai bine dai un milion la Sibiu –vezi trupe atent selecţionate şi ştii că concertul începe şi se termină la o oră decentă; ca eşti în oraş şi poţi ajunge lejer la gară, la un restaurant sau la un hotel. Aici s-a terminat la 4 dimineţa, în plin câmp, departe de oraş. Trebuia să mergi cu taxiul până în spaţiul urban unde de cazat nu prea avea rost să te mai cazezi la ora aceea deoarece la 12 trebuia să eliberezi camera – indiferent la ce oră o ocupai (aşa e legea hotelieră acolo – aşa că dă între 80 de ron şi 150 de RON pe nici 6 ore dacă-ţi dă mâna...) - sau trebuia să aştepţi până la 12 ca să obţii o cameră pe 24 de ore până a doua zi. Aşa că a te urca în primu tren şi a te întoarce acasă tocat de oboseala şi de murdărie era opţiunea cea mai bună...
Cum să zic eu...pentru copiii fără pretentii ( pentru care dacă se aude muzică tare şi ceva ritmtfoarte sumar dar pe care să se poată mişca cât de cât cu berea în mână e cum nu se poate mai bine) acesta e un probabil un festival bun.
Pentru oamenii muncii care au venit rupând din timpul lor de lucru şi au sperat să se simtă bine şi să se relaxeze – festivalul a fost o flegmă în faţă în toată regula...cel puţin aceasta e părerea mea Samfest-ul de anul acesta. Le doresc mult succes organizatorilor dar în ce mă priveşte nu mai bat niciodată drumul până acolo ca să mă enervez şi să mă exasperez pe banii şi pe oboseala mea - şi ca să fiu tratat ca la sortat de mere.
Un mare plus pentru Moonspell care sunt nişte sufletişti şi un plus cel puţin la fel de mare perntru public care a fost splendid şi a mai putut, în ciuda oboselii şi a nervozităţii acumulate, să facă o atmosferă foarte călduroasă şi entuziastă (atât cât s-a mai putut în condiţiile date) pentru trupă...însă tot timpul cu o iremediabilă urmă de tristeţe zugravită pe chipuri, tristeţe pentru că s-a întâmplat aşa de târiu şi de aiurea totul.

3. Pontul pe care vreau să vi-l vând: nu mergeţi niciodată la festivaluri organizate la mare distanţă de casă şi care nu-şi afişează orarul play-list-uli...mai ales nu la festivaluri organizate în cadru campestru, departe de restrcţia oraşului de a termina cântările la o oră rezonabilă. Riscaţi să vă enervaţi şi să vă epuizaţi mult perste plăcerea pe care o eventuală prestaţie a trupei favorite v-o poate procura.

Păcatele limbii!

Zilele trecute m-am dus să plătesc apa şi, în timp ce încercam să găsesc intrarea în clădirea principală, aud un "alo!" în spatele meu...disperat şi nervos ca cel din ultimul speech al lui Ceauşescu înainte să-l ia elicopterul: "alo!" alo! alo!" Era butoiul de portar (exponent de seamă şi om de "bază" a vechii "şcoli") întrebându-mă nu ce caut ci "ce vreau". N-am înţeles niciodată modul acesta al autorităţilor (fie ei bodyguarzi la concerte, secretare, recepţioneri, controlori de bilete pe tren şi autobuz şi alte personaje ce controlează "gurile de acces" într-un anumit loc public)de a-şi arăta agresivitatea faţă de tine folosind un cuvânt de la telefon. Ce Dumnezeu, dacă intru undeva vorbesc la telefon cu cel care mă legitimează, sau ce naiba? Acum...aici e o chestie puţin mai subtilă: folosirea acestui "alo!" agresiv şi care mimează telefonul cu valoare de "ce crezi că faci aici măi boule?" sau "unde crezi că intri fără să-mi ceri permisiunea" este făcut, ultimalmente pentru a-ţi transmite, în mod aşa-zis "eufemistic", ceva de genul "CE, NU MĂ VEZI, EŞTI CHIOR?", şi abia apoi, într-un al doilea tempo al gândirii interogative ar urma sus-amintitul "unde crezi că intri fără să-mi ceri permisiunea?". Practic, la telefon văzul nu mai există, omul fiind o prezenţă pur vocală.Folosirea anormală a lui "alo!" în contact direct are tot timpul valori injurioase - toate fiind apropouri agresive la faptul că eşti orb, mai exact spus, "eşti atât de prost de parcă ai fi orb de-a dreptul". Traducere finală:"Chiorule, nu mă vezi?! Ce pizda-mătii crezi că faci aici?"
Expresia există şi în şcoli, într-o formă mai explicită - Profesorul: "Măi, nu se aude? Linişte!"
Şi iată că am dat un nou socio-sens expresiei mai vechi "telefonul fără fir".
Iar telefonul fără fir e ceva nesigur, un sex fără prezervativ. Firul îţi asigură siguranţa (şi invizibilitatea atât de liniştitoare - cum comunicarea e 70% non-verbală, te poţi bucura în voie de economia de energie şi atenţie [în primul rând la propriile-ţi gesturi] a celor 30% la care te obligă telefonul). Dar nu pot să nu mă întreb şi alt lucru(legat de tentaţia folosirii acestui "alo"! în situaţii de faţă-în-faţă): ce fel de viaţă sexuală are un portar?...cel mai "nazist" personaj pe care-l poţi întâlni în societate. Cel mai probabil una bazată excesiv pe telefoane erotice şi numere fierbinţi. Cine s-ar culca cu un portar? Femeia de servici cel mai probabil, când vine să-i dea cheia de la încăperea în care a făcut curat. Aşadar, linia erotică e o variantă solidă pentru compensarea monotoniei de la locul de muncă. Ca un automatism, portarul foloseşte "alo!" ori de câte ori are impresia că poate să fută ceva sau pe cineva, dar de fapt n-o face niciodată cu adevărat. Asta e probabil şi marea lui dramă: multă statură, mult potenţial dar puţină "materie primă".

Altă curiozitate: de ce americanii speriaţi din filmele de groază, aflaţi într-o cameră cu întuneric beznă, folosesc în întâmpinarea monstrului/ucugaşului/violatorului/hoţului un ultra-celebru hollywoodian ":Hello.Is there anybody in there?" Simplu, din cauza întunericului: nu-l văd pur şi simplu pe invadator(ca la telefon, unde nu-l vezi pe cel cu care dialoghezi)- şi, când văzul iese din schemă, mintea umană, precum câinele pavlovian, comută pe "telefon", în mod instinctual şi neanalizat. Totodată, în engleză e puţin mai scuzabilă situaţia, deoarece acolo, "alo"-ul spus la telefon e foarte apropiat şi câteodată perfect identic cu "bună"-ul(Hello!) spus pe stradă unui cunoscut.

Mesajul filosofic ultim, a la Lacan şi a la Kirkegaard, e că demonicul nu e nimic altceva decât imposibilitatea de a comunica, de a verbaliza (deoarece atât fiinţa cât şi Dumnezeu ni se dau în cuvânt["limba este casa fiinţei" - Heidegger]..."la început a fost cuvântul"-Dumnezeu s-a retras din lume şi a lăsat cuvântul în locul lui). În termenii lui Kirkegaard, cel care nu comunică e demonicul, în termenii lui Lacan - realul.
Lacan (pe oarecare linie kirkegaardiană...cel mai probabil) înţelegea prin “real” ceva oribil, sinistrul, satanicul absolut. În accepţiunea lui, ceea ce nu comunică e satanicul suprem, satanicul în faţa căruia nu ai nici o şansă.Tăcerea care macină(Madder Mortem - The Grinding Silence e suportul muzical aici - http://www.youtube.com/watch?v=R5x5aeSChng) e experienţa destructurantă prin excelenţă.
Principala “calitate” a realului e aceea că apare şi loveşte acolo unde nici nu te aşteptai: când nici nu te-ai gândit că o va face sau când te-ai crezut cel mai în siguranţă. E incontrolabil şi e exprimat între rândurile unor "proverbe" şi "zicători" de genul ”nu mă aşteptam tocmai din partea lui să-mi facă una ca asta”; “de ce ţi-e frică nu scapi”. De aceea Lacan şi spune că mama trebuie să vorbească în permanenţă cu copilul, chiar dacă acesta nu înţelege ce i se spune, fie şi numai pentru a pune un tampon/o membrană protectivă (reprezentată aici de logos) între copilul respectiv şi brutalitatea realului - înţeles de Lacan ca ceva oribil şi angoasant prin excelenţă; ca opusul absolut al “realităţii”( realitatea fiind realul îmblânzit şi domesticit de noi, filtrat prin şi pentru nevoile şi dorinţele noastre}. Singurul mod de a îmblânzi realul este de a-l numi şi de a încerca în mod concomitent să-l faci să vorbească cu tine: de aceea un câine, dacă vorbeşti cu el, ai sanşe mari să scapi nemuşcat; de aceea, în filmele horror americane de 2 lei, dacă la acel ":Hello.Is there anybody in there?", monstrul răspunde, fătuca are şanse mari să scape...pentru că îl înmoaie vorbind cu el, îl face s-o vadă ca pe un subiect şi nu ca pe un obiect.
CONSTRUIM AŞADAR REALITATERA ÎMBLÂNZIND REALUL PRIN LOGOS...şi asta probabil că e şi singura cale.

Dar să revenimla prietenul nostru, portarul! Ei bine, TU pentru el eşti realul, câinele care îl poate muşca în orice clipă, elementul destructurant apărut brusc în lumea lui, Satanicul aterizat în camera lui("musafirul nepoftit" - ca să vorbesc ca Dostoievski) iar el e fetiţa speriată care încearcă să vorbească cu tine ca s-o/să-l vezi ca pe un subiect. Dacă nu vrei să ai probleme răspunzi "chemării" lui şi astfel păşeşti din realul tău în haina realităţii pe care ţi-o întinde el să ţi-o pui pe umeri.Dacă în schimb îţi place frica lui şi puterea ta, îţi place să fii REAL şi nu realitat (e o invenţie lingvistică de-e mea, nu un termen german cum ar putea să pară)te întorci şi îl loverşti ca trăsnetul direct în faţă. Şi atunci te simţi ca Dumnmezeu...pentru o clipă (asemănătoare cu moartea şi cu naşterea...care nu-ţi aparţine dar care e tot ceai puttea fi şi ai fost - un "real integritas"[real în sensul de autentic], ca să folosesc un automatism verbal din limbajul universitar).


extra: pt o mai adâncă înţelegere a situaţiei, recoman pasajul din romanul America a lui Franz Kafka, unde portarul îl bate metodic şi bestial pe personajul principal în timp ce-i predă în paralel o lecţie despre bunele-maniere - ASTA PENTRU A SE ÎNŢELEGE CĂ ŞI REALITATEA (ipostaziată, aşa cum am arătat, în portarul care VORBEŞTE cu tine, care vrea să prelucreze dialogic realul)POATE VIOLENTA REALUL...încercând să-l asimileze.
Şi să nu uităm că în Kafka aceasta se face păstrând proporţiile il în mod cât se poate de clar: portarul îl bate pe băiat vorbind(realitatea) in timp ce el încasează tăcând(realul)
Şi atunci te întrebi, Lacan mai are dreptate să vadă în real un rău absolut? Cine e satanicul cu adevărat?
Să medităm puţin şi la ce spunea Kant - "Cugetările fără conţinut sunt goale, intuiţiile fără concepte sunt oarbe." Portarul are intuiţia acestui rău pe care îl reprezinţi tu în lumea lui atunci când îi invadezi clădire şi, până când nu-ţi obţine conceptul e un orb şi de aceea foloseşte alp-ul ca la telefon...ce mai, ca un orb ce şi e!
"Alo"-ul lui - adică încercarea de a intra în contact cu tine şi de a te face să te supui regulilor acelei institutii e o încercare de a te "conceptualiza" , de a te transforma în realitate schematizându-ţi persoana în şablonul lui de citire/lizibilitate a realului întru realitate. E alegerea ta să te laşi sau nu schematizat, să-l "schematizezi" tu pe el (pentru că şi realul poate schematiza realitatea, şi-o poate adapta nu neapărat violentând-o ), sau să pui o limită imobilă, foarte bine dimensionată la nivel psihicîntre tine şi el.
Să ne mai gândim puţin, odată ajunşi aici (la echivalarea realităţii şi a accesului la ea cu folosirea productivă a limbajului) şi la Heidegger cu a sa "Limba e casa fiinţei". Să-i luăm ad-literam expresia: casa e casa în care intri tu(instituţia respectivă), tu eşti Daseinul(omul, pourtător de real pentru portar) iar, instituţia respectivă fiind casa celui care dialoghează (a celui care foloseşte limba - respectiv "alo!"-ul în cazul nostru)- rezultă că portarul e Sein-ul, fiinţa(care aiciu aparţine, ciudat sau nu, de realitate). Unde în filosofia lui Heidegger, Dasein-ulş fuge pentru a asimila şi "brutaliza" în folos propriu Seinul, aici obsevăm că Seinul fuge după Dasein şi vrea să-l asimileze. Aşadar răzbunarea realului pe realitate se face cu realul transformându-se în realitate, devenind ceea ce vrea să "mănânce". Intrarea în casa de care vorbeşte Heidegger devine astfel egală cu instituţionalizarea, cu intrarea în logos şi în realitatea forjată priun acest logos. Casa e astfel realitatea, schematismul, conceptul care îl face pe portar(kantian vorbind) să nu mai fie orb. Libertatea, în schimb, ţine de real şi de constelaţia acestuia nu atât de posibilităţi CÂT DE DEMNITĂŢI. Realul = Demnitate

Şi închie tot cu o recomandare din Madder Mortem, mai bună, mai adecvată şi mult mai explicită decât "The Grinding Silence" - piesa "My name is Silence":
http://www.youtube.com/watch?v=FfD6lo_7o0U

Primul Mesaj Waterytimes in blogosfera

De luni de zile m-am ocupat exclusiv cu revista in formatul pe care-l stiti deja prea bine. Motivul pentru care m-am hotarit sa fac acest blog este urmatorul:

Foarte multa lume s-a plins ca de ce nu avem un design de tip wordpress sau blogger, "user-friendly" ca sa-i folosesc tag-ul deja consacrat...ca sa ne raliem si noi la actuala moda. Nu m-au interest niciodata tendintele contemporane si intotdeauna le-am considerat ca pe ceva ce a fost, si-a trait momentul si care, in consecinta, se cere depasit. Plus ca nu mi-a placut niciodata sa ma incadrez in turma.

Imi place sa consider site-ul revistei noastre www.waterytimes.com ca fiind o "gaselnita" ciudata dar cu o individualitate aparte. Asa ca am sa numesc designul folosit de noi acolo retro-neoavangardist. Poate ca unora le suna putin a gluma dar treaba e chiar pe bune. Tot personal sunt un mare fan al anilor 80' (respectiv inceputul anilor 90') si tot ceeace au insemnat ei.
De aceea am incercat ca la revista sa recreez impreuna cu webdesignerul nostru, Ştefan Matyus Ernest, atmosfera acelor ani, printr-un site facut a la anii 80'-90'. Au fost ani foarte frumosi in viata mea si simt nevoia sa imersez in ei ori de cite ori viata actuala devine prea greu de digerat.

Insa recunosc ca cei ce au venit cu sugestii de tip wordpress sau blogger au dreptate intr-un anumit punct. Revista noastra nu beneficiaza de optiunea "leave a comment" la care eu tin atit de mult, penru ca ne asingura un contact real cu cititorii. Iar asta e un lucru capital si o absenta pe care cred ca niciun scriitor/jurnalist/critic nu si-o poate permite.
Asadar, orice parere aveti despre noi va rugam sa o lasati aici.